VĂ INVIT INTR-O CĂLĂTORIE PRINTRE AROMELE ŞI CULORILE DIN FARFURII ŞI PAHARE !
Dar sunt "...ca acele călăuze care merg în fața ta dar nu întorc capul să vadă dacă îi urmezi".
BON VOYAGE !
ADRIANA

vineri, 8 noiembrie 2013

AMINTIRI CU GUST DE TOAMNĂ ŞI GOGOŞARI



Ca să parafrazez un mare povestitor român, nu ştiu alţii cum sunt dar, eu am spus-o şi o mai spun: iubesc iarna. Dar nu iarna este, după părerea mea, anotimpul nostalgiilor! Iarna este anotimpul copiilor ( indiferent de vârstă) şi al copilăriei. 
Toamna este nostalgică şi aducătoare de amintiri. Mai ales olfactive!
Iarna miroase a alb, a mere coapte, a scoţişoară şi vanilie. Toamna miroase a foi de dafin, a boabe de piper şi enibahar, a oţet.

Toamna! Când aerul se colorează cu pulbere de aur, când soarele crizantemelor e mai puternic decât cel care luminează zilele din ce în ce mai scurte, când frunzele dansează timid şi singuratic in văzduh, când cad cu pocnet sec lucioasele castane, cand se culeg viile, încep şcolile şi chiuie nunţile, atunci incepi să-ţi aduci aminte de ce a fost bun odată si, acum, din ce in ce mai mult ignorat. În serile molcome cu susur de ploaie la ferestre, iti aduci nostalgic aminte de mirosul bucătariei de acasă unde, mama sau bunica forfoteau pe lângă plită si în casă mirosea a oţet, piper si foi de dafin. Tot ce era legumă-n piaţă sau gradină, devenea conservă. Acum spui simplu:"mă duc la market si pot lua orice. Nu  ma mai "coc" pe lângă aragaz! Nici nu am timp!"
Dar amintirea beciului de acasă, plin cu borcane colorate in toate nuanţele grădinii, a lăzilor de cartofi bosumflaţi, a verzei infoiate care bolborosea in butoi, a morcovilor ascunşi in nisip, a săculeţului cu mărgaritarul boabelor de fasole  e mai puternică. Putea sa vină iarna cu nămeţii cât casa! Nu interesa! In căldura beciului ascuns sub pământ, legumele verii işi trăiau a doua viaţă.
Din acele fericite vremuri in familia mea , si cred că nu numai a mea, păstrez o reţetă de salată de gogoşari. Şi, pentru că în piaţă se gasesc, încă, gogoşari foarte frumoşi vă propun să o încercaţi! Bunăăăă! Bună de tot!!!Cel puţin aşa o consider eu şi copiii mei şi...prietenii şi...toţi cei care au gustat-o.

Eu va dau reteta de baza. Urmează ca Dvs. sa stabiliţi cantităţile dar, important este sa păstraţi proporţiile.

     3  kg.gogosari
    1 borcan 400gr. cu bulion
    Acelasi borcan cu zahăr
    Acelaşi borcan cu oţet
   1/2 din acelaşi borcan cu ulei
   2 linguriţe sare
   2 foi de dafin
Gogoşarii, spălaţi bine, se curăţă de codiţe si seminţe si se taie in 6-8 felii.
Toate celelalte ingrediente se pun la fiert intr-o cratiţă mai mare si se amestecă bine până la omogenizarea lor. Cand dau in clocot se adaugă bucăţile de gogoşari. Se fierbe totul cam 20 de minute având grijă ca, in tot acest timp, să amestecaţi in continuu. Altfel ,s-ar putea sa aveţi surpriza neplăcută ca amestecul să se prindă de fundul crătiţii. Şi să constataţi că aţi cam muncit degeaba!
După ce s-a fiert bine, puneţi amestecul fierbinte (sau aproximativ) in borcane de 400-800 gr. Dacă e să mă intrebaţi pe mine, eu prefer borcanele de 400 gr. Se consumă la o masă. Acum, dreptu-i că depinde şi câte persoane sunt la acea masă!
Este o salată pe care o puteţi servi liniştiţi la orice fel de preparat de carne. Dar, ia sa o incercati Dvs. şi in Postul Crăciunului alături de o iahnie de fasole bătută, cu puţină ceapă călită deasupra ! Dacă aveţi alături şi un pahar de Merlot, Cabernet Sauvignon  festinu-i gata!
Pe lângă gustul deosebit de bun, iubesc salata asta pentru că nu trebuie să sterilizez borcanele, deja umplute, prin fierbere sau băgându-le in cuptor. Nu am nevoie să mă lupt cu ditamai cratiţoaiele, cu tăvile de la aragaz şi nu stau cu grija borcanelor pline, care s-ar putea sparge.( Ăla, da spectacol ! Iţi aranjează bucătăria şi nervii pentru ceva timp!) :-)))
Ori aşa, simplu de făcut şi mai simplu de mâncat !
Incercaţi?
Eu vă doresc POFTĂ BUNĂ!





luni, 30 septembrie 2013

A trecut un an ! Am fost, iar, la Aliman !

Gata! A venit toamna! Dacă s-a cules via la Aliman, a venit toamna!
Aştept tot anul plecarea la Aliman. Cum alţii aşteaptă un concediu exotic, o întâlnire cu cineva drag pe care nu-l văd decât o dată pe an. 
Eu aştept ca A2 să se ascundă mai repede sub roţile autocarului şi să ajungem la podul de la Cernavodă. Odată podul trecut, drumul coteşte la stânga şi începe să şerpuiască lin printre dealurile Cochirlenilor si  ale Rasovei.  Şerpuieşte, coboară, urcă. Dunărea face hotar cu lumea din care venim.  Şi...deodată....gata! Privirea nu se mai loveşte de nimic; verde si azuriul unui cer senin se unesc undeva, departe, la linia orizontului. Sufletul respiră azur, verde şi libertate. Am ajuns la Aliman !!! De ce Dumnezeu, străvechii  locuitori l-or fi numit Aliman? (aliman în limba turcă = ghinion). 





 De patru ani, la Aliman, toamna începe cu sărbătoare. De patru ani, fecioarele zdrobesc ghinionul cu picioarele şi-l transformă în bucurie neagră şi dulce ca păcatul.
Dar, pînă la momentul uciganiei boabelor negre şi pline de nectar, cei veniţi de la drum lung sunt invitaţi să-si traga sufletul şi să se bucure de recolta anilor trecuţi. Pentru că, din trecutul deja în istorie an 2009, via de la Aliman nu încetează să-şi uimească iubitorii de vin bun, roşu-sec. Franţuzeştile Merlot şi Cabernet Sauvignon, româneasca Fetească Neagră convieţuiesc de câţiva ani buni pe dealul Alimanului, dogorite de acelaşi soare şi sugând seva aceluiaşi pământ. Primul copil al Alimanului, "Merlot Alira 2009",  a fost urmat de alti fii şi fiice ale viei şi Soarelui: "Alira Rose", "Fetească Neagră", "Alira Cabernet Sauvignon"  "Tribun". Şi fiecare şi-a avut sărbătoarea de toamnă a naşterii lui.
Ca în fiecare an, sărbătoarea Alimanului i-a fermecat pe participanţi. Vinurile acompaniate de mâncare neaoşă dar, în acelaşi timp deosebită, au făcut deliciul invitaţilor şi a celor cu nume sonore dar şi a celor care au venit din dragoste de vin bun. Deşi eterogen, grupul care a venit la Aliman a apreciat unanim si vinurile si mancarea. Nu voi pomeni nume de personalităţi, specialisti sau prieteni. Specialişti într-ale vinului şi gastronomiei şi profani. La Aliman toti sunt prieteni. Şi cei care nu s-au cunoscut până acum, devin. Cum Dumnezeu să nu te împrieteneşti şi să nu-ţi fie drag să sporovăieşti cu omul de lângă tine, când ai în mână un pahar de vin bun, dezlegător de limbă şi degrabă alungător de oboseală iar de pe masă, îţi face cu ochiul pâinea coaptă-n vatră, brânza de oaie din meleag, ceapa roşie spartă cu pumnul şi tochitura de pastramă de berbecuţ.
Aaaa, a nu se uita cozonacul !!! Aşa un cozonac cred că a fost descris cel mai bine în cărţile de poveşti ale Crăciunului sau Paştelui copilariei noastre! Cred ca de acolo au luat reţeta!!! 
Dacă despre vinuri pot spune că ştiu cine se ocupă cu metamorfozarea lor din bob în vin, despre bucate nu pot spune nimic pentru că nu ştiu cine a facut minunile alea! Indiferent cine, FELICITĂRI !!!!
.............................................................Şi s-au bucurat şi muntenii şi maramureşenii şi mexicanii şi dobrogenii! Şi ne-am bucurat cu toţii ! Şi ne-am veselit !!! Soarele a ţinut cu noi. Unde plecasem din Bucureştiul picurând, la Aliman a strălucit cald! 
Poate nu am reusit tocmai o descriere grozavă a ceea ce a fost sărbătoarea din acest an a Alimanului.
Poate nici stilul nu este cel obişnuit mie.
Dar, ajunsă acasă, în contact cu lumea imediat înconjurătoare...Cerul este sub streaşina blocului şi.pe toate posturile TV se vorbeşte despre inudaţii, cutremure, coduri meteo de toate culorile, care de care mai colorate şi mai alarmante. La Aliman nu a fost decât un singur cod cel al veseliei, al bucuriei întâlnirii cu vechi şi noi prieteni, al vinului bun şi al bucatelor. Pentru că, în ciuda aversiunii personale faţă de cuvântul "bucate", la Aliman acelaşi cuvânt îmi devine drag. Acolo nu vorbeşti de preparate culinare, de mâncăruri sofisticate, vorbeşti de bucate.
Gata cu filozofeala. Mai bine vă las să priviţi căteva fotografii care spun mult mai mult decât aş face-o eu. Şi mai bine !!!
Mi-e dor, deja, de Aliman!!!
Sănătoţi să fim şi la anu', să ne vedem cu bine!!!
 La Aliman!



























joi, 4 iulie 2013

DESPRE CAMPULUNG CU SUFLET ŞI CÂTEVA CUVINTE



Argumente pentru o definiţie a Câmpulungului

Câmpulungul îşi are stirpea nobilă pecetluită pe lespezi tombale, la „Bărăţie” şi la „Negru Vodă”. Din munţi şi-a tras puterea, din zborul vulturului neatârnarea şi din brazi semeţia. Graiul şi l-a aşternut  pe „Scrisoarea lui Neacşu”, curgerea sa necontenită prin vremuri e a râului care îl mângâie, iar dulceaţa îi e de măr de toamnă târzie. Onoarea şi-a încrustat-o pe crucile jurământului, turlele bisericilor îi vestesc credinţa, istoria îi e turnată în busturi şi vrednicia pe ziduri meşteşugite.
Prin toate acestea care îl fac unic şi inconfundabil, Câmpulungul e pagina dintâi a certitudinii şi eternităţii româneşti! (Sterian Pricope)
..................................................................... 
 Eseul nu-mi aparţine! Aparţine unui om cu adevărat îndrăgostit de oraş şi istorie, deşi, locu-i de baştină e departe de muscele. Pentru el, pentru noi, 

pentru cei care vor să vadă frumuseţea de dincolo de ridurile vremii şi necesitatea modernizărilor, acesta-i Campulungul.
Prima capitala a Ţării Românesti este, rămâne şi va fi mereu un cap de pod al istoriei acestor meleaguri.
N-are rost să spun eu acum mai mult! Mai mult şi mai bine o spune STERIAN PRICOPE în eseul, pe bună dreptate, premiat.
Sunt voci gata să contrazică. Poate au dreptate.  Oraşul încearcă şi el să se adapteze vremurilor noi. Dar, se pare că tumultul vremurilor moderne ne-a depărtat pe mulţi de firea cumpătată şi înţelepciunea răbdării. Vrem ca totul să fie gata "acum". Am uitat că lucrurile trainice se ridică prin trudă. Se construieşte, se modifică ! Asta e!
Ca să construieşti temeinic pentru viitorime, îţi trebuie o bază ! Ori Câmpulungul are pe ce construi, are din ce-şi trage seva! 
Peste vremi, nu-si va aminti nimeni de zbaterile deşarte ale chinului facerii oraşului. Aşa cum nimeni nu-şi mai aminteste de aceleaşi chinuri ale zorilor istoriei lui.
Ce a rămas şi va dăinui? Istorie şi spirit !!!

Câmpulungul îşi are stirpea nobilă pecetluită pe lespezi tombale, la „Bărăţie” şi la „Negru Vodă”. Din munţi şi-a tras puterea, din zborul vulturului neatârnarea şi din brazi semeţia. Graiul şi l-a aşternut  pe „Scrisoarea lui Neacşu”, curgerea sa necontenită prin vremuri e a râului care îl mângâie, iar dulceaţa îi e de măr de toamnă târzie. Onoarea şi-a încrustat-o pe crucile jurământului, turlele bisericilor îi vestesc credinţa, istoria îi e turnată în busturi şi vrednicia pe ziduri meşteşugite.
Prin toate acestea care îl fac unic şi inconfundabil, Câmpulungul e pagina dintâi a certitudinii şi eternităţii româneşti! (Sterian Pricope)
 P.S. Daca-mi este permisă o sugestie: acest eseu ar trebui să figureze ca "motto" pe site-ul Primăriei. 
Părerea mea!







joi, 11 aprilie 2013

CÂRCOTELI "PE REPEDE -NAPOI" DESPRE GOODWINE 2013

Acum, când GoodWine , ediţia de primăvară a acestui an, a devenit, cumva, istorie îndrăznesc să-mi spun şi eu câteva păreri, păsuri dacă vreţi. Nu foarte multe şi poate nici cele mai pertinente dar...sunt păreri. Personale. Despre vinuri, noutăţi sau nu în materie, au scris mult şi bine bloggerii. Eu vreau să vorbesc despre câteva aspecte culese "de pe margine". 
 M-am numărat printre cei "mai primii" sosiţi la Targ. Adică vineri dimineaţa, pe la ora 8.30 - 9, când incă se muncea la aranjarea standurilor, ridicarea foliei protectoare de pe mochetă, etc, tot ce se face pentru deschiderea evenimentului. Miros de Prenadez, gudron, miros de... inchis. Imi ziceam că, se va face o aerisire rapidă şi vom scăpa de inconvenientul ăsta. Ei, bine, NU. N-am scăpat de el (mirosul) pe tot parcursul celor trei zile!!! Amestecat cu cel de la standurile culinare.........o fericire, mai ales pentru producatorii de vin, aflaţi în imediata apropierea acestor standuri. Nasol !    
O altă problemă, remarcată de altfel la toate ediţiile anterioare şi, evident, prezentă şi acum. Toate ediţiile GoodWine s-au desfăşurat in martie sau noiembrie, luni reci. Vii îmbrăcat mai gros, cu o haină, palton, ceva. Ca vizitator, în atmosfera Targului, in incinta bine încălzită, vrei să te simţi cât mai lejer şi, în consecinţă să laşi undeva (haina, paltonul). Dar eşti obligat să le cari după tine ! Cel puţin o oră - două cât stai pe acolo!! Intr-o mână paharul de degustare, intr-o mână geanta sau ce mai ai, paltonul spânzurat de umăr, dacă nu,  vorba aia in....a treia mână !!! Mai mult decât incomod. Standiştii îşi împrăştie hainele pe unde apucă, respectiv pe la standurile care au benere, posibil "ascunzătoare" de paltoane, căciuli, fulare, genti ! Pentru că nu există şi nu a existat o garderobă, un loc în care, chiar contra unei sume modice, să-ţi poţi lăsa, civilizat, surplusul de ţoale. Nu cred că ar fi o problemă insurmontabilă pentru organizator!!! Cred!
În prima zi, de pe la prânz, atmosfera se animă. Încep să vină vizitatorii, lume de toate felurile.  N-ai soluţie, nu poţi restricţiona accesul. Odată cu biletul de intrare se înmânează şi paharul de degustare. Dar, ca totdeauna, mulţi nu se mulţumesc numai cu un pahar! A, nu! Sunt mult mai atractive paharele de la standuri. Şi, ca nişte buni cunoscători, ştiu să aprecieze calitatea! Aşa că, omul vrea să aprecieze şi să se bucure cât mai mult timp de calitatea respectivă. Cât mai "în linişte" şi cât "mai acasă"!!! Ca standist, nu-ţi rămâne decât să oftezi a pagubă uitându-te cu jind la numărul de pahare din dotare care scade simţitor de la o zi la alta! Asta am mai spus-o dar, degeaba! Educaţia nu se face în perioada unui eveniment!......
Vazând inghesuiala de la standurile producătorilor şi faptul că mulţi chiar erau sincer interesaţi de detalii despre vin şi achiziţionerea lui în cantităţi mai mari, mă intrebam de ce nu există o zi sau cîteva ore in care, producătorii să poată sta numai la dispoziţia HORECA-rilor . Răspunsul primit a fost unanim, acelaşi. Nu există interes pentru aşa ceva! Bravo! S-a încercat formula dar, nu a existat interes chiar din partea celor care puteau lua legătura cu producătorii !!! Atunci, mă socotesc eu, in cadrul Târgului, nu ar putea fi amenajat un spaţiu în care,să se poată purta asemenea discuţii chiar in zilele evenimentului? Poate aşa, vor fi mai la-ndemana ! Zic si eu! Cam asta ar fi, aşa, pe repede-napoi, în fuga condeiului (tastaturii).
Şi aş mai cârcoti ceva:  la ediţiile anterioare "s-a făcut vorbire" (ce-mi place expresia asta :-))) )  despre standul celor de la WineRo, ca fiind unul micuţ, inghesuit, găzduit de cei de la Asociatia Somelierilor. Corect !!! Acum însă, nu s-a remarcat, în scris cel puţin, standul modern, aerisit, al acestui producător ! Cum am spune, "la vinuri noi stand nou"! Vinul a fost apreciat ca atare înghesuiala (nu numai la
 privit şi degustat) de la stand a stat mărturie .
Cam asta ar fi! Din punctul meu de vedere, cel puţin !







miercuri, 10 aprilie 2013

CASA SATTLER - PUŢIN ZÂMBET, PUŢINĂ ISTORIE



O mai fi cineva in Pitesti care sa nu fi auzit de "Casa Sattler"? Nu-mi prea vine a crede! Dar foarte putini stiu ca acest restaurant, de o certa valoare, are un istoric cel putin ciudat. Si, sa va spun de ce, ca sa va minunati si sa va bucurati asa cum m-am minunat si bucurat eu, cand am auzit povestea ei. 
Undeva intre anii 1850-1960, Heinrich Sattler, un neamt pripasit pe aici, Dumnezeu stie cum si de ce, cumpara imobilul din strada Bratianu nr 34. Din cate se cunoaste, aici se afla un HAN. De profesie tamplar, lui Sattler nici nu i-a trecut prin minte sa continue traditia locului si, la aceasta adresa, construieste un atelier de tamplarie si se pune "nemteste" pe treaba. Se casatoreste, angajeaza muncitori si se pare ca alegerea lui nu a fost tocmai una nefericita. Baietii lui, Konrad si Carol, continua traditia tatalui. Orasul capata intre timp alta infatisare si familia Sattler isi aduce contributia la dezvoltarea lui. In atelierele Sattler vad lumina zilei adevarate opere de arta lucrate in lemn, lucrari care vor impodibi biserica Sf. Vineri din Pitesti, bisericile greco-catolice din Campulung si Pitesti. Binalele , usile, ferestrele Liceului Brancoveanu au iesit tot de pe portile aceluiasi atelier. Si, ca sa ne minunam indeajuns, trebuie spus ca tot ei au fost cei care au primit comanda pentru mobilierul de la Fabrica de avioane de la Colibasi.
Cine nu a trecut, la intrarea in Pitesti pe sub celebrul deja pod ?

Ei bine, la vremea respectiva, partea de lemn a podului a fost construita tot de aceeasi firma Sattler.In tot acest timp, data fiind dezvoltarea firmei, aceasta era dotata la cele mai inalte standarde tehnologice, utilajele fiind aduse din Germania.
Neamtul, tot neamt! Pana nu face el lucru socotit, nu se lasa.
Din pacate, istoria nu a tinut seama de asa ceva si a urmat o perioada neagra: nationalizare, presiuni religioase. Familia Sattler, persecutata politic, pleaca in Germania. Atelierul este nationalizat dar isi pastreaza specificul si aici se va construi recuzita pentru teatrul din Pitesti.
Si acum vine partea , cel putin ciudata! Sau, cum ar zice Caragiale: "ca sa vezi ce este viata asta si unde te poate duce ea!" Spuneam ca, initial, pe locul cumparat de Sattler a fost un HAN. O carciuma prapadita, un birt, un ....ce sa va mai spun? Ei bine, incepand din 2006, mai exact din 14 aprilie 2006 in fostul han, fosta firma de tamplarie, functioneaza actualul elegant restaurant "CASA SATTLER"! Ca sa nu mai punem la socoteala ca era propusa pentru demolare in '89, desi ca arhitectura este una din piesele de rezistenta ale orasului.
 Si, uite-asa, daca asta a fost sa fie, asta e!

Atata ca diferenta intre ce a fost si ceea ce este acum, este de necomparat! Emblematic in peisajul Pitestiului, restaurantul "CASA SATTLER" ofera o ambianta deosebita si, in acelasi timp diferita cu ce ne-au obisnuit restaurantele in general si cele de provincie in special. Ce sa va mai povestesc eu? Treceti pe acolo si veti fi mai mult decat impresionati de meniul international. Poftiti de gustati un piept de rata, un adevarat "foie gras" sau un steak de vita.
Si, daca tot ati intrat, macar din curiozitate intrebati, si vi se va raspunde ca aici va stau la dipozitie cam 180 de titluri de vin. Asta ca sa nu mai pomenesc de diversitatea de "single malt", se pare- unica la nivel national. Nu stiu daca fotografiile care urmeaza articolul va vor convinge. Eu cred ca DA! In spatele lor , ceea ce nu se vede, este o cantitate enorma de munca si aport financiar, urmasii tamplarilor Sattler, mergand pe acelasi principiu nemtesc: lucrul facut temeinic. Si uite, ca au gasit si aici la noi, oameni care cred inca in acelasi principiu. Daca mai sunt oameni ca ei, referindu-ma acum la echipa manageriala a restaurantului, E BINE! E inca BINE!








miercuri, 27 februarie 2013

NOAPTEA, TARZIU, DESPRE CABERNET BY ENIRA 2009


Este destul de tarziu, noaptea e spre dimineata, dar paharul de vin rosu de langa mine si mailul primit de la un prieten m-au hotarat sa aman intalnirea cu perna si stirile Tv, pe care nu le-am urmarit deloc. Am pierdut ceva? Ma-ndoiesc!.
Beau vin foarte rar, foarte putin, spre deloc.O sticla de vin, obligatoriu de calitate, imi ajunge cateva luni si asta daca-l folosesc si la sosul de friptura!
Am avut insa ocazia sa-mi schimb, iar, parerea despre vinul rosu.
Am tot auzit in jurul meu -si sunt convinsa ca e adevarat- ca vinul, baut cu moderatie, este un adevarat medicament. M-am simtit totdeauna suficient de sanatoasa cat sa ocolesc medicamentele, chiar daca vin pe o cale atat de naturala.
Dar asa cum spuneam, zilele astea am avut ocazia sa gust un......ceva, ce eu una nu-l pot numi vin. Nici macar nu stiam ce beau: ce marca, ce an, ce productie. A fost surpriza totala. A fost, daca vreti transpus in alt registru, "dragoste la prima vedere"! Eu nu ma pricep la detalii tehnice ! Eu vorbesc din punct de vedere al necunoscatorului care are in mana un pahar cu vin, despre care nu stie nimic!
L-am vazut, l-am placut,ce ramane de facut?
Pai ce sa ramana? Ca in orice relatie de dragoste - prietenie, odata primul soc trecut, ramanea sa analizez ce dracu, doamne iarta-ma, a facut ca sa ma cucereasca "brusc, instantaneu si dintr-o data"? Merita sau nu merita sa ne pierdem timpul impreuna? Va spun eu ca merita!
Eu zic ca merita si nu pierdem timpul.

Cum sa vorbesti de pierdere de timp cand duci la gura un pahar de vin rosu si prima data, inainte ca lichidul sa umezeasca buzele, nasul iti este lovit pur si simplu de un miros extraordinar de gradina de vara? Afara e frig, cu multe grade sub zero si cerul sub streasina, iar tu, cu ochii inchisi si nasul in pahar, ai impresia ca esti undeva..........cum sa va spun? Imaginati-va numai, cum miroase gradina de flori a unei case de la tara, dupa o zi de vara caniculara, mai spre seara, cand vipia soarelui a trecut, iar florile au fost stropite din belsug cu apa tanjita toata ziua! Gradina aceea cu flori, mai mult salbatice, sau plantate de bunici fara prea multa stiinta intr-ale horticulturii, dar cu un simt al culorii si aromelor extraordinar. Da, asa mirosea vinul din paharul meu: a vacanta de vara la bunici, a dupa amiaza calda de vara cu flori multe, proaspete, a soare, a bucurie.
Aproape ca as fi vrut sa raman numai cu aceasta amintire a vinului din pahar, fara sa-l si gust. Dar dupa bucuria olfactiva pe care mi-o oferise, merita sa-l sarut.

 Am luat o gura de vin,convinsa fiind ca nu-mi poate spune mai mult gustativ decat olfactiv.
O... ciocolata usoara, fluida, aromata cu un gust usor amarui dar cat sa nu deranjeze. Gust de flori.Un amestec de ciocolata cu flori. Evident, nu am mancat niciodata flori, dar daca as fi facut-o, presupun ca asta ar fi fost gustul lor. Gradina din memoria olfactiva, se lipise de cerul gurii si nu vroia sa mai plece. In cateva secunde, gradina amaruie din gura mea a devenit dulce. O catifea usor dulce, pe masura ce vinul se obisnuia cu mine si eu cu el. Si asta in cateva secunde. Senzatiile m-au traversat cat a tinut drumul vinului dintre buze si intunericul gatului. Odata inghitit vinul, in urma lui, gura mi-a ramas plina de aroma vlastarelor de pomi, primavara. N-o sa-mi spuneti nu vi s-a intamplat sa rontaiti niciodata, evident in gluma, o cracuta tanara de pom fructifer? Ca nu v-ati jucat niciodata cu o cracuta de mar inflorit si nu ati simtit mireasma de pom tanar! Cu siguranta ati facut-o, macar in copilaria de care acum nu vreti sa va mai aduceti aminte! Suntem oameni maturi si responsabili, nu-i asa? N-o sa traim din amintiri!
Ei bine, gustati vinul asta si veti vedea si simti cate amintiri aveti!
Dar luata de val nu v-am spus si despre ce vorbesc! V-am povestit despre "CABERNET BY ENIRA 2009" din gama de vinuri bulgaresti "ENIRA".
Despre celelalte, "Easy by ENIRA", "ENIRA 2006" "ENIRA REZERVA" am mai vorbit. Acest Cabernet este ultimul sosit pe lista si, ca cel mai mic prunc al unei familii, rasfatat.Dar pe buna dreptate!
Asa cum va spuneam, nu sunt o "specialista" in materie de vin! In paranteza fie spus,am ajuns sa uras termenul asta:specialist! Nu mai putem manca, nu mai putem bea nici apa, nu ne mai putem misca, nu mai putem respira, nu mai putem trai, pana nu vine "specialistul" sa-si dea cu presupusul: cum crede EL ca ar fi bine sa traiesc EU?! Dar asta e alta discutie.
Revenind.
Spuneam ca las pe seama specialistilor sa-si dea cu parerea ca ce si cum:cate puncte Parker, ce dezvolta, ce calitati chimice si senzoriale are. Stiu sigur ca-l vor cataloga in niste termeni de n-o sa-l mai recunosc.
Si, ca sa revin la mailul primit de la prietenul despre care pomeneam la inceput: era vorba de flavonoide, care se gasesc din belsug in fructe si legume, dar mai ales in vinul rosu. La ce sunt bune? Incetinesc procesul de imbatranire,scad riscul de imbolnaviri cardio-vasculare, reduc pericolul colesterolului, ma rog, sunt un adevarat laborator care lucreaza pentru sanatatea noastra. Se pare ca practica a demonstrat acest lucru, luand ca exemplu francezii, mari consumatori de vin rosu. Ramanem cu picioarele pe pamant si nu luam in calcul si povestile cu vindecari miraculoase.
Atata ca exista cateva conditii ca acest vin rosu si flavonoidele lui sa-si faca efectul. Nu ai voie sa faci nici un fel de exces:un pahar pe zi este suficient. Unii spun chiar un paharel! Este deasemenea indicat , ca alimentatie, sa se consume multe legume si fructe iar la capitolul carne, preponderent, daca nu exclusiv, carne alba.
Si, foarte important, este ca acest consum zilnic, nu ocazional, sa inceapa din tinerete. Cate un paharel de vin rosu pe zi.
Asa ca noi, cei trecuti de o anumita varsta, 'geaba incercam medicamentul vin! Nu mai are efect farmaceutic!
Si, daca tot nu putem da timpul inapoi, macar de dragul unei clipe de relaxare, macar de dragul unui moment de "frumoasa-i viata" si , mai ales de dragul amintirilor nestiute, merita sa savuram un pahar de CABERNET BY ENIRA 2009 !

vineri, 8 februarie 2013

Mai mâncăm ?

Scriam acest articol acum trei ani, in februarie 2010 dar  este la fel de actual !



Mai mâncăm? Sau mai bine, nu! Că ţi se face frică să te mai atingi de ceva după ce citesti sfaturile specialiştilor! Nu mai mâncăm, paştem! Citind nişte astfel de sfaturi, mi-am adus aminte de o discuţie pe teme de vin, cu unul din participanţii la o degustare. Firesc, discuţia a alunecat de la vin, la mâncare şi la eforturile care se depun pentru schimbarea obiceiurilor alimentare la romani. Chestie care, mie personal, mi se pare o aberaţie. Vorba amicului meu care, poate, nu se va supăra ca-l citez: "bunicul meu are 80 de ani. Nu ştie ce e aia dieta alimentară, nu ştie cum se potrivesc vinurile la mâncare, dieta lui de bază este şi acum slana şi "degustă" cu mare bucurie palinca, aşa, din zori, in loc de spălat pe dinţi. Asta nu-l impiedică sa urce muntele ca acum 40 de ani"
Când vine specialistul si spune ca nici ciorba nu trebuie mâncată in fiecare zi, imi pun nişte intrebări.
Când acelaşi specialist vine si spune ca in supă nu e bine să punem galuăte sau tăiţei, deja incep să mă incrunt, iar cand glăsuieşte din tastatură că friptura e otravă curată,deja consier ca a depăşit nişte limite.
Românul a ştiut totdeauna ce si cum să mănânce. A ştiut ce să ia din bucătăria internatională si sa adapteze la specificul national. N-or sa ma convinga 100 de specialisti că ciorba făcută asa cum o fac eu, asa cum o făceau mama si bunica mea este toxică si ca trebuie să manânc o spălătură de vase in care plutesc doua bucaţele de morcov, o feliuţă de cartof,si eventual două fire de ceapă. Asta este, după părerea specialistului, mâncare sănătoasă. Zămârca aia in care alerg cu lingura după o bucatică de morcov şi-mi cad ochii in farfurie incercând să găsesc nişte urme de gust!!!.
Ca sa nu fiu luată de retrogradă, oi zice, mai de milă mai de silă, că o fi bună si chestia asta. (Că ciorbă nu-i pot spune). Dar o fi bună pentru ăi de nu se mişcă din maşină, pentru ăi de stau toata ziua cu ochii in televizor, că alta ocupaţie nu au, sau pentru ăi care, de atâta stat au ajuns să nu-si mai incapă in piele (la propriu)sau, Doamne fereste, chiar suferă de o boală care impune un anumit regim.
Dar pentru un om activ, pentru un om care efectiv munceşte si aleargă sau depune efort intelectual,.... să mă scuze specialistii. Vorba lui Tudor Musatescu: "A se zlăbi"!
Mai in glumă mai in serios, am remarcat de altfel că, specialiştii ăştia care vin pe la TV sa ne inveţe ce să punem in lingură sau cum să ţinem furculiţa, sunt destul de ....rubiconzi, lucru care mă face să cred că:
1. Ori nu respectă nicio dietă si sunt nişte sedentari,
2. Ori respectă dietele pe care le susţin si atunci rezultatul este invers celui scontat.
Si asa, in ciuda specialistilor, am să vă  dau  reţeta de ciorbă de care copiii mei, oameni in toata firea, sunt indragostiti, fara sa stie că este traditionala ciorbă tărănească de carne.
Asa ca incercati si Dvs aceasta reteta si mai vorbim.
1 kg de carne de vită cu os, se spală, se porţionează şi se aruncă intr-o oală cu apa fierbinte. Daca procedati asa, carnea capată imediat o crusta care impiedica sucul bun al cărnii sa se imprastie in apă. După ce se ia spuma, si a fiert cam un sfert de ora, se pune ceapa taiata solzisori sau maruntita. Si se fierbe in continuare. Ca sa nu stam cu mainile in san pana clocoteste, curatam si taiem cuburi, vreo doi morcovi, o radacina de patrunjel, una de pastarnac, o jumatate de telina si ce legume mai gasim prin cosul din camara si mai spalam si o ceşcută mică de orez.Când consideram ca deja carnea e pe jumatate fiarta, aruncam toate legumele si orezul in oala si le lasam sa fiarba pana cand legumele sunt moi si orezul a inflorit. Atunci si numai atunci, ii punem 1 l de bors, fiert in prealabil sau, acum ca-i iarna, incercati cu zeama de varza (dupa gust) Lasati-o sa mai dea un clocot, doua dar, nu luati oala de pe foc pana ce nu veti fi aruncat in ea si o mana generoasă de leustean tocat marunt. Si, să vă mai spun un secret de păstrare a ciorbei, din vremea în care frigiderul nu făcea parte din peisajul bucătăriilor. După ce ati pus leusteanul,luati oala de pe foc puneti un capac. Peste oala si capac puneti un servet curat si dati imediat la rece. Acum iarna, pe balcon, sau vara , băgaţi oala in chiuveta cu apă rece. Cam douazeci de minute.Pe urma o puteti pune in frigider.
Să-mi spună mie cineva ce are rău ciorba asta?
Rău nu stiu ce este, dar am amici care spun: "ciorba asta te scoala şi din morti"!!!
N-am incercat, dar celor cu drag de viaţă le doresc POFTĂ BUNĂ !!!




marți, 5 februarie 2013

Sfârşit de veac în Bucureşti



Nu ştiu dacă Ion Marin Sadoveanu şi-a plimbat personajele sfârşitului de veac bucureştean pe la “Rossetya”. Daca ar fi existat atunci  restaurantul, sigur, baronul  Barbu sau domniţa Natalia i-ar fi trecut pragul. Nu şi Iancu Urmatecu.
Asta este prima impresie pe care ţi-o lasă localul, odată pragul trecut. Şi nu numai . Sfarsit de secol XIX.


Seară de iarnă bucureşteană, secolul XXI . Întâmplarea şi o amabilă invitaţie m-au purtat la restaurantul “Rossetya”. Iertată-mi fie remarca dar, ignoranţa-mi provincială in materie de restaurante bucureştene mă duce, probabil, spre subiectivism. Nu zic, am trecut pragul câtorva. Sincer, nu am avut  nimic de criticat dar nici de remarcat. Nimic impresionant. La “Rossetya” e altfel.
Discret amplasat pe una din străduţele care fac parte din istoria  “Pieţei Rosetti”, impresionează chiar de la intrare.Chiar înainte de a intra. Odată intrat eşti rupt de atmosfera de afară. Uiţi că ai venit cu maşina. Te simţi ca tocmai coborît dintr-o trăsură şi-ţi vine să te-ntrebi: nu cumva, hainele ţi s-au transformat brusc din blugi si pullover intr-o elegantă crinolină? Nu cumva, cel de lîngă tine poartă pantaloni "cloche", monoclu şi joben? Impresiile nu au timp de decantare. Eşti întâmpinat de un chelner care, amabilitatea personificată, te îndrumă spre o masă liberă. Eşti scutit de acea senzaţie, mai mult decît neplăcută, cînd intrînd intr-un local nou, arunci priviri curioase şi uşor panicate: “eu unde mă aşez? “
De aici începând, totul se desfăşoară intr-o atmosferă de fotografie” in sepia". Mobilier, decoraţiuni, magazinul de vinuri (o adevărată colecţie de ce-i mai bun), ospătari, totul , dar absolut totul te duce cu mintea la un singur cuvânt, (arhaism pentru cei tineri şi nu foarte): DICHIS. Nu contemporanul “civilizat” – dichisit. Nu “de bun gust" - de bonton.
Menu-ul? Imposibil de citit tot, imposibil de făcut o alegere. Preparatele multe, foarte multe! Şi de-ale noastre şi de prin lume adunate. Dar, mai ales, de-ale noastre. Menu-ul se citeşte cu ochii lăcrimos-panicaţi şi gura pungă. Dacă nu eşti un obişnuit al localului, te cam pierzi printre bunătăţi! Nu-i bai! Alături, aşteptînd să te dumireşti şi bănuindu-ţi nehotărîrea, chelnerul îţi vine în ajutor. (Scriam într-un articol anterior despre lipsa totala de cunoştinţe sau interes manifestată de chelneri, în foarte multe locaţii. De aici şi orientarea generală a consumatorului spre ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi un vin, de care-o fi, dar să fie roşu sau alb)

Ei bine, la “Rossetya” am avut surpriza , mai mult decât plăcută, să-mi fie recomandate şi preparatele şi vinul.Şi, nu acea recomandare cu iz de ”luaţi de-aci că vrem sa-nchidem!”  Recomadările erau urmate de detalii privind modul de preparere, provenienţa materiei de bază, mare majoritate autothtonă. Mai clar - din surse proprii, de la ţară. Cum reuşeşte actualul manager, Cristian Grigore, să procure materia primă ca la mama acasă (fără exagerare) şi să o pregătească in aceeaşi manieră ca bunica este deja o intrebare al cărei răspuns mă depăşeşte. Asta m-a făcut să mă opresc la “raţă la garniţă cu garnitură de varză”. De raţă la garniţă, ştiam numai din auzite. De raţă pe varză, ştiam de la bunică-mea. Ni se recomandă, deasemenea, şi o salată de somon cu cartofi dulci şi un bulz cu ciuperci. Din motive independente de voinţa noastră, dar cu aceeaşi privire jinduitoare, trebuie să ne abţinem de la a comanda vin. Aia e! ( Motiv serios de a ne reintoarce!!!)
In aşteptarea salivândă a preparatelor arunc o privire prin local. Fac abstraţie de atmosfera “fin du siecle” şi încerc să fiu critic-contemporană şi obiectivă. Cuvintele cu care aş descrie acest restaurant sunt DICHIS (din nou!!!)  şi DISCREŢIE. Un local în care te simţi bine-“n doi”, dar şi localul în care îţi inviţi la masă, partenerii de afaceri. Impresionant şi cu totul de altă factură decât cea obişnuită, este Magazinul de Vinuri. Discret si perfect integrat in atmosferă îţi oferă ce cu gandul nu gîndeşti! Si, tot aici, alegerile iţi sunt ghidate sommelieri. Cât ai fi de “p-afarist” si aerian in materie de vinuri (sau asociere mancare-vin), cand 8 (opt) someliri, in frunte cu  Cristian Grigore sunt gata să te scoată din hăţisul nedumeririlor, poţi fi sigur sigur că alegerea făcută este una excelentă. (Între noi fie vorba, sunt destule restaurante “cu pretenţii” care nu au nici măcar 1 (un) sommelier.Suficient ca au pretentii!!!)
Dar, între timp, a a juns şi raţa mea pe masă. Alături de somon şi bulz pentru ceilalţi doi .
Ca să rezum, impresiile au fost următorele.
Bulz cu ciuperci şi brânză aşa fină, nu am mâncat niciodată. Atît de bine echilibrat ca aromă, gust şi ingrediente, că-ţi lasă impresia proporţiilor stabilite “la gram”.
Somonul cu cartofi dulci. Îi mănânci sfidînd orice regulă a bunului simţ care-ţi cere ca, măcar din politeţe, să mai participi la conversatia partenerilor de masă.
 Despre raţa la garniţă cu garnitură de varză murată ce să spun? Nu sunt un fan al cărnii de raţă. Am avut de-aface cu ea, mai ales, la degustările de vin, asociată cu un Merlot sau Cabernet Sauvignon. Nu mi-a displăcut; dar nici pasiune pentru respectiva nu am făcut. Acum insă…..Brusc, au dispărut, din memoria mea gustativ-olfactivă,”porcăriile”, muşchiul de vită sau cotletele de miel!! A rămas Măria Sa, RAŢA! Expresia “ţi se topeşete-n gură”, capătă sens real! Două copane fragede de raţă, prăjite, uşor afumate şi ţinute-n garniţa cu untură până la dezvăluirea frăgezimii, caldă şi parfumată, gurmanzilor notorii. Sau nostalgicilor bucatelor copilăriei, devenită istorie. Sau celor veniţi din “lumea civilizată” dar care, neam de neamul lor, nu au auzit de aşa minunăţie! Şi varza murată, aşa cum numai tatăl meu ştia să o facă! Aromată, potrivit de sărată şi acră, acea varză murată a cărei foaie smulsă din cotor, o mănânci goală, de plăcere, nu de foame.....
Nu în ultimul rand, gândul care-l frământă pe orice om, bugetar normal, când citeşte aşa impresii: “dar... preţurile, doamnă, preţurile”… ! Ei, bine, mult mai reduse decât v-aţi aştepta! Că, te şi miri cum, în vremurile astea bântuite de criză, o locaţie de nivelul “Rossetya” le practică încă. (Departe de cele care aduc a numere de telefon şi pe care, le întâlneşti în locaţii mult sub nivelul Rossetyei)
Concluzia? Nu aş mai fi plecat, ore bune, de acolo! Dar, cum orice lucru plăcut are, inevitabil, şi un sfărşit, a trebuit să ne reintegrăm, intr-un final, în atmosfera Bucureştiului contemporan……….
Oricum, pentru mine şi cei care m-au însoţit (şi ei la fel de necunoscători ai respectivului restaurant, dar”mai umblaţi”)  “Rossetya” a fost o experienţă care se cere, musai, repetată.
Pentru mine personal,” Rossetya”este unul din foooaaarte puţinele motive de “a-mi face drum” mai des la Bucureşti.
A bientot !!!
P.S. Cu scuzele de rigoare şi păreri de rău dar, fotografiile le-am luat de pe net! Nu m-am dus la "Rossetya" cu gândul de a scrie ceva "pe temă"! (Oricum, nu mi-aş fi permis să dau buzna cu aparatul de fotografiat! Nu ştiu cui aparţine locaţia, pe managerul Cristian Grigore il cunosc "din arătatelea"!)
Încă un motiv de a mă reîntoarce!!!