Nu ştiu dacă Ion Marin
Sadoveanu şi-a plimbat personajele sfârşitului de veac bucureştean pe la “Rossetya”.
Daca ar fi existat atunci restaurantul,
sigur, baronul Barbu sau domniţa Natalia
i-ar fi trecut pragul. Nu şi Iancu Urmatecu.
Asta este prima impresie pe
care ţi-o lasă localul, odată pragul trecut. Şi nu numai . Sfarsit de secol
XIX.
Seară de iarnă bucureşteană, secolul XXI . Întâmplarea şi o amabilă
invitaţie m-au purtat la restaurantul “Rossetya”. Iertată-mi fie remarca dar,
ignoranţa-mi provincială in materie de restaurante bucureştene mă duce,
probabil, spre subiectivism. Nu zic, am trecut pragul câtorva. Sincer, nu am
avut nimic de criticat dar nici de
remarcat. Nimic impresionant. La “Rossetya” e altfel.
Discret amplasat pe una din străduţele care fac parte din istoria “Pieţei Rosetti”, impresionează chiar de la
intrare.Chiar înainte de a intra. Odată intrat eşti rupt de atmosfera de afară.
Uiţi că ai venit cu maşina. Te simţi ca tocmai coborît dintr-o trăsură şi-ţi
vine să te-ntrebi: nu cumva, hainele ţi s-au transformat brusc din blugi
si pullover intr-o elegantă crinolină? Nu cumva, cel de lîngă tine poartă pantaloni "cloche", monoclu
şi joben? Impresiile nu au timp de decantare. Eşti întâmpinat de un chelner
care, amabilitatea personificată, te îndrumă spre o masă liberă. Eşti scutit
de acea senzaţie, mai mult decît neplăcută, cînd intrînd intr-un local nou,
arunci priviri curioase şi uşor panicate: “eu unde mă aşez? “
De aici începând, totul se desfăşoară intr-o atmosferă de fotografie” in
sepia". Mobilier, decoraţiuni, magazinul de vinuri (o adevărată colecţie de ce-i
mai bun), ospătari, totul , dar absolut totul te duce cu mintea la un singur
cuvânt, (arhaism pentru cei tineri şi nu foarte): DICHIS. Nu contemporanul “civilizat” – dichisit. Nu “de bun gust" - de
bonton.
Menu-ul? Imposibil de citit tot, imposibil de făcut o alegere.
Preparatele multe, foarte multe! Şi de-ale noastre şi de prin lume adunate.
Dar, mai ales, de-ale noastre. Menu-ul se citeşte cu ochii lăcrimos-panicaţi şi
gura pungă. Dacă nu eşti un obişnuit al localului, te cam pierzi printre
bunătăţi! Nu-i bai! Alături, aşteptînd să te dumireşti şi bănuindu-ţi nehotărîrea, chelnerul îţi
vine în ajutor. (Scriam într-un articol anterior despre lipsa totala de cunoştinţe
sau interes manifestată de chelneri, în foarte multe locaţii. De aici şi
orientarea generală a consumatorului spre ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi
un vin, de care-o fi, dar să fie roşu sau
alb)
Ei bine, la “Rossetya” am avut surpriza , mai mult decât plăcută, să-mi
fie recomandate şi preparatele şi vinul.Şi, nu acea recomandare cu iz de ”luaţi
de-aci că vrem sa-nchidem!” Recomadările
erau urmate de detalii privind modul de preparere, provenienţa materiei de bază,
mare majoritate autothtonă. Mai clar - din surse proprii, de la ţară. Cum reuşeşte actualul manager, Cristian Grigore, să
procure materia primă ca la mama acasă (fără exagerare) şi să o pregătească in
aceeaşi manieră ca bunica este deja o intrebare al cărei răspuns mă depăşeşte. Asta
m-a făcut să mă opresc la “raţă la garniţă cu garnitură de varză”. De raţă la
garniţă, ştiam numai din auzite. De raţă pe varză, ştiam de la bunică-mea. Ni
se recomandă, deasemenea, şi o salată de somon cu cartofi dulci şi un bulz cu
ciuperci. Din motive independente de voinţa noastră, dar cu aceeaşi privire
jinduitoare, trebuie să ne abţinem de la a comanda vin. Aia e! ( Motiv serios
de a ne reintoarce!!!)
In aşteptarea salivândă a preparatelor arunc o privire prin local. Fac
abstraţie de atmosfera “fin du siecle” şi încerc să fiu critic-contemporană şi
obiectivă. Cuvintele cu care aş descrie acest restaurant sunt DICHIS (din nou!!!) şi DISCREŢIE. Un local în care te simţi bine-“n doi”, dar şi localul în
care îţi inviţi la masă, partenerii
de afaceri. Impresionant şi cu totul de altă factură decât cea obişnuită, este Magazinul de Vinuri. Discret si perfect
integrat in atmosferă îţi oferă ce cu gandul nu gîndeşti! Si, tot aici,
alegerile iţi sunt ghidate sommelieri. Cât ai fi de “p-afarist” si aerian in
materie de vinuri (sau asociere mancare-vin), cand 8 (opt) someliri, in frunte
cu Cristian Grigore sunt gata să te
scoată din hăţisul nedumeririlor, poţi fi sigur sigur că alegerea făcută este
una excelentă. (Între noi fie vorba, sunt destule restaurante “cu pretenţii”
care nu au nici măcar 1 (un) sommelier.Suficient ca au pretentii!!!)
Dar, între timp, a a juns şi raţa mea pe masă. Alături de somon şi bulz pentru
ceilalţi doi .
Ca să rezum, impresiile au fost următorele.
Bulz cu ciuperci şi brânză
aşa fină, nu am mâncat niciodată. Atît de bine echilibrat ca aromă, gust şi ingrediente, că-ţi lasă impresia proporţiilor stabilite “la gram”.
Somonul cu cartofi dulci. Îi mănânci
sfidînd orice regulă a bunului simţ care-ţi cere ca, măcar din politeţe, să mai
participi la conversatia partenerilor de masă.
Despre raţa la garniţă cu
garnitură de varză murată ce să spun? Nu sunt un fan al cărnii de raţă. Am
avut de-aface cu ea, mai ales, la degustările de vin, asociată cu un Merlot sau
Cabernet Sauvignon. Nu mi-a displăcut; dar nici pasiune pentru respectiva nu am făcut.
Acum insă…..Brusc, au dispărut, din
memoria mea gustativ-olfactivă,”porcăriile”, muşchiul de vită sau cotletele de
miel!! A rămas Măria Sa, RAŢA! Expresia “ţi se topeşete-n gură”, capătă sens real! Două
copane fragede de raţă, prăjite, uşor afumate şi ţinute-n garniţa cu untură
până la dezvăluirea frăgezimii, caldă şi parfumată, gurmanzilor notorii. Sau
nostalgicilor bucatelor copilăriei, devenită istorie. Sau celor veniţi din “lumea
civilizată” dar care, neam de neamul lor, nu au auzit de aşa minunăţie! Şi
varza murată, aşa cum numai tatăl meu ştia să o facă! Aromată, potrivit de
sărată şi acră, acea varză murată a cărei foaie smulsă din cotor, o mănânci goală, de plăcere, nu de foame.....
Nu în ultimul rand, gândul care-l frământă pe orice om, bugetar
normal, când citeşte aşa impresii: “dar... preţurile, doamnă, preţurile”… ! Ei, bine, mult mai reduse decât v-aţi
aştepta! Că, te şi miri cum, în
vremurile astea bântuite de criză, o locaţie de nivelul “Rossetya” le practică încă. (Departe de cele care aduc a numere de telefon şi pe care, le întâlneşti în locaţii mult sub
nivelul Rossetyei)
Concluzia? Nu aş mai fi plecat, ore bune, de acolo! Dar, cum orice lucru
plăcut are, inevitabil, şi un sfărşit, a trebuit să ne reintegrăm, intr-un
final, în atmosfera Bucureştiului contemporan……….
Oricum, pentru mine şi cei care m-au însoţit (şi ei la fel de
necunoscători ai respectivului restaurant, dar”mai umblaţi”) “Rossetya” a
fost o experienţă care se cere, musai, repetată.
Pentru mine personal,” Rossetya”este unul din foooaaarte puţinele motive
de “a-mi face drum” mai des la
Bucureşti.
A bientot !!!
P.S. Cu scuzele de rigoare şi păreri de rău dar, fotografiile le-am luat de pe net! Nu m-am dus la "Rossetya" cu gândul de a scrie ceva "pe temă"! (Oricum, nu mi-aş fi permis să dau buzna cu aparatul de fotografiat! Nu ştiu cui aparţine locaţia, pe managerul Cristian Grigore il cunosc "din arătatelea"!)
Încă un motiv de a mă reîntoarce!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu